Sunt convinsă că fiecare a ezitat la un moment dat să facă,să spună,să simtă ceva,fie că era vorba de o iertare,de un regret,de un "te iubesc" sau de un "te urăsc".Însă şi acele ezitări sunt benevole...într-adevăr,uneori o facem cu un motiv întemeiat,dar alteori?De ce e atât de greu să-ţi exprimi sentimentele,să-ţi arăţi lăuntricul şi să spui ceea ce gândeşti?De ce ne ascundem şi ne este teamă?Oricum totul este iminent...ne agăţăm doar de lucrurile insignifiante şi pe cele care au o adevărată valoare le aruncăm la gunoi.
Recunosc,poate am avut prea multe ezitări...poate dacă nu le-aş fi posedat,ar fi fost mai facil prezentul meu,aş fi zâmbit mai des şi le-aş fi demonstrat tuturor că în orice clipă cât de grea voi putea să am orice-mi doresc,dar nu...mă mint inutil!Nici eu nu-mi dau seama de ce divulg atâtea secrete,de ce sunt atât de transparentă uneori şi de ce nu-mi accept eşecurile...Nu mai trăiesc în acel paradis eclatant,pentru că,inconştient,m-am maturizat mult prea devreme.Aş fi preferat să mai dureze acele clipe în care eram necoaptă,în care luam suferinţa drept fericire şi aveam mereu ochii închişi trăind într-o constantă beatitudine.
Chiar şi acum,ezit să cred că nu mă pot întoarce în trecut,că nu mai pot retrăi anumite momente şi că trebuie să mă confrunt cu această realitate crudă,o realitate pe care nu o pot accepta din pricina superficialităţii de care dă dovadă întreaga comunitate.Simt cum mă sufoc treptat,cum pulsul-mi slăbeşte,cum ochii-mi înlăcrimaţi se închid uşor...sper că este din pricina oboselii şi mă voi trezi dimineaţă.
