Deseori,ma intreb de ce trebuie sa traiesc mereu intre fericire si tristete,intre sperante si vise naruite.Nici eu nu ma inteleg.Daca acum iubesc,poate peste doar cateva clipe urasc atat de intens.Sunt atat de schimbatoare uneori!Nu inteleg de ce nu pot fi pe deplin fericita.Stiu ca poate cer prea mult,stiu ca poate nici nu merit toate lucrurile frumoase pe care le detin,dar ma simt adesea atat de neindreptatita,atat de mica,de parca as fi invizibila.
As vrea sa nu mai fiu atat de departe de fericire si sa nu mai fiu atat de sceptica,sa nu mai plang ca un copil imatur ce nu vrea sa inteleaga viata cu toate greutatile pe care le implica!Da...recunosc!Sunt atat de imatura!Ma urasc uneori,nici nu stiu daca mai vreau sau nu sa ma schimb.Parc-as adora suferinta.Parc-as vrea sa ma imbat in ea.Nu vreau decat sa nu mai fiu singura,sa ma pot confesa,sa iubesc din toata inima si sa fiu iubita pentru ceea ce sunt,nu pentru cat sunt de imprevizibila uneori sau...si pentru asta!Si asta face parte din mine,deci ma caracterizeaza.
Daca ma vrei,accepta-ma asa cum sunt!Accepta-ma indiferent daca-ti pot oferi sau nu ceea ce vrei!Crede-ma ca nu pot mai mult!Asa sunt eu...simpla,frumoasa,neplacuta,sociabila sau mai degraba timida,nu conteaza cum ma caracterizeaza ceilalti!Eu voi ramane aceeasi.Nu e bine,din anumite puncte de vedere.Vreau sa schimb atatea...Nu mai vreau sa vreau sa sufar.Nu stiu daca mai pot.Am nevoie de cineva care sa rupa acest ceva care ma leaga de durere,care nu-mi da drumul,acest lant.As fi atat de multumita,de recunoscatoare.Nici nu mai stiu cum e fara aceasta durere...A trecut atat de mult...iar eu simt ca tot nu m-am maturizat.Drept dovada este gandirea mea...
Care este scopul meu?Sa-i ajut pe ceilalti sa-mi descopere slabiciunile sau ce?
As vrea doar sa apas pe butonul “Stop”,as vrea sa nu mai existe suferinta pentru mine,pentru nicio alta persoana.
